Acasă - Biblioteca Italiană - În afara colecţiei - Hermeneus - Universitas - Clasici - Interviuri - Colecţia Euridice: Liviu Ioan Stoiciu - Ruinele poemului
|
|
|
Marin
Mincu:
De
la prima carte, treptat, Liviu Ioan Stoiciu a evoluat spre un discurs mai frust,
în defavoarea metaforizării. În Ruinele
poemului, unde discursul capătă o mai mare gravitate prin plonjonul
ontologic generalizat, oralitatea iniţială s-a absorbit într-o formulă
stoiciană inconfundabilă. Astfel, instanţa individuală ce propunea un model
colocvial, căptuşit cu scenarii mitologice, s-a estompat; acum se recuperează
o instanţă impersonalizată ce nu
mai aparţine unei anumite epoci poetice sau unei anumite vîrste generaţionale.
Substanţa poeziei s-a topit în spunere; de aceea, s-au scuturat solemnitatea
crispată şi aerul ermetizant. Senzaţia de alterare cosmică punctează orientarea către tragic a ultimului Stoiciu. Oricum, faptul că
poetul este capabil să-şi schimbe mereu registrul, să nu încremenească în
propria-i manieră, precum Cărtărescu, mi se pare un argument incontestabil în
favoarea personalităţii sale tot mai singulare, ce tinde să impună traiectul
unei paradigme posibile.