Acasă - Biblioteca Italiană - În afara colecţiei - Hermeneus - Universitas - Clasici - Interviuri - Colecţia Euridice: Nicolae Ionel - Prezenşa
|
|
|
Marin
Mincu:
Dintr-o
simplă întîmplare, desigur nejustificabilă în absolut, despre Nicolae Ionel
nu ştiam decît lucruri foarte vagi (debutul manierist în 1972), care (cu
expresia lui Ştefan Augustin Doinaş) nu-mi impuneau faptul că mă aflu în faţa
unui caz “deosebit”; recunosc că articolul lui Ovidiu Nimigean
(publicat în revista “Timpul”) mi-a relevat o situaţie flagrantă
de conspiraţie a tăcerii faţă de un scriitor actual important. Cînd am
citit manuscrisul volumului de versuri Prezenţa,
mi s-a părut că descopăr un autentic poet mistic,
deşi aşa cum spune Alexandru Paleologu, trebuie să ne ferim de “un
comentariu imprudent” care poate “să rănească poezia” prin
exagerări involuntare în diagnosticarea critică. Totuşi se poate afirma că,
prin Prezenţa, Nicolae Ionel depăşeşte
tipurile de discurs religios
cunoscute. Nu mai este vorba nici de o prelucrare gnosică a dogmei creştine în
conformitate cu o mitologie proprie (Lucian Blaga), nici de căutarea îndîrjită
a identificării cu transcendenţa în direcţia acelei apostazii ortodoxiste răsăritene
(Tudor Arghezi) şi nici de îmblînzirea panteistică a atributelor îngereşti
(Vasile Voiculescu). Autorul prezenţei,
precum un Girolamo Savonarola sau un Juan de la Cruz, tinde către o asumare extatică
a misterului cristic, în măsura în care acesta poate fi asumat individual.